În oglindă i-am văzut rămași acolo.
Nemişcați.
Am plecat la casa bunicului. Am restaurat-o. Acolo am deschis scrisoarea lui:
„Ai stat prea mult încercând să demonstrezi iubire unor oameni care nu ți-o vor oferi niciodată corect. Munca nu e rușine. Tăcerea nu e slăbiciune. Bunătatea nu e permisiune.”
Banii nu m-au schimbat.
Au eliminat doar scuzele.
Am rămas același om.
Doar că nu mai trăiesc în locuri unde tăcerea mea e confundată cu inferioritatea.
Adevărata avere nu a fost loteria.
A fost libertatea de a nu mai cere validare de la oameni care nu aveau să mi-o ofere niciodată.
Tata chiar a leșinat pe gazon.
Iar eu… mi-am făcut ceaiul în bucătăria bunicului.
În sfârșit acasă.
