— Este casa mamei mele.
— Mama ta a fost soția lui!
— Și tocmai de aceea a avut grijă să mă protejeze.
Notarul s-a întors către fata care folosise identitatea mea.
— Vă rog să spuneți numele real.
Fata a început să plângă.
— Carmen mi-a spus că totul este legal și că Diana este de acord.
— Taci! a strigat Carmen.
Era prea târziu.
Avocatul mamei mele a intervenit imediat:
— Falsul de identitate într-o astfel de procedură este o faptă extrem de gravă.
Tata a încercat apoi să mă convingă să plecăm.
— Hai acasă și discutăm.
Am râs amar.
— La care casă? La cea din care m-ai dat afară sau la cea pe care încercai să mi-o vinzi?
Atunci am scos scrisoarea pe care mama mi-o lăsase.
Recunoșteam fiecare literă.
În scrisoare îmi spunea să nu semnez niciodată nimic din frică și să nu rămân la masa oamenilor care mă tratează ca pe o povară.
Îmi lăsase casa pentru ca nimeni să nu-mi poată închide vreodată ușa în față.
Când mătușa Silvia a terminat de citit, tata era alb la față.
Avocatul a deschis un alt dosar.
Mama prevăzuse inclusiv situația unei tentative de fraudă sau constrângere și stabilise măsuri clare de protecție.
În acel moment am înțeles adevărul.
Nu mă alungase pentru că ar fi crezut că am eșuat.
Mă alungase pentru că voia să fiu disperată.
Fără bani.
