Într-o zi, în timp ce aranjam câteva fotografii vechi, am găsit una cu mine și Elena în grădină.
Zâmbeam amândouă.
Am privit fotografia mult timp.
Apoi am așezat-o pe șemineu.
Unii oameni lasă moșteniri prin bani.
Alții prin case.
Elena îmi lăsase ceva mult mai valoros.
Dovada că sacrificiul meu nu fusese invizibil.
Că iubirea oferită cu sinceritate fusese văzută.
Și că, uneori, persoana care îți devine cu adevărat familie nu este cea cu care te-ai căsătorit, ci cea care a ales să te iubească precum un copil al ei.
În acea seară am privit munții de la fereastră și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-am simțit abandonată.
M-am simțit liberă.
Iar undeva, în liniștea aceea, am avut sentimentul că Elena ar fi zâmbit.
