Victoria ieșea din tură, obosită, când un bărbat bine îmbrăcat s-a oprit în fața magazinului. Costum simplu, curat. Privire caldă.
— Victoria Ionescu? — a întrebat.
— Da…
Bărbatul a zâmbit. Acel zâmbet strâmb.
— Eu sunt Andrei.
Inima i-a sărit din piept.
Andrei îi povesti totul. Cum fusese luat de Protecția Copilului. Cum mama lui murise. Cum muncise din greu, școală, facultate, nopți fără somn. Cum ajunsese să-și deschidă propria firmă. Nu era milionar, dar avea stabilitate. Demnitate.
— N-am uitat niciodată sandvișul ăla — spuse el. — Nici promisiunea.
Victoria a simțit cum i se umezesc ochii.
Au mers la o cafea. Apoi la alta. Apoi la plimbări lungi, vorbind despre trecut și prezent.
Un an mai târziu, Andrei a îngenuncheat în fața ei, într-un parc simplu, cu o cutiuță modestă.
— Nu sunt bogat — a spus el. — Dar sunt omul care n-a uitat. Și vreau să fiu al tău, dacă mă vrei.
Victoria a zâmbit printre lacrimi.
— Te vreau.
Și atunci a înțeles ceva ce bunica ei știa de mult: uneori, un gest mic hrănește nu doar un stomac, ci un destin întreg.
