Un bărbat în vârstă, îmbrăcat elegant, a intrat însoțit de încă două persoane.
L-am recunoscut imediat.
Generalul Dumitrescu.
Fostul meu comandant.
Omul care mă îndrumase în primii ani ai carierei.
Invitații au început să murmure.
Nu era doar un ofițer respectat.
Era o personalitate cunoscută în mediul militar.
Generalul a mers direct spre primele rânduri.
S-a oprit chiar lângă tatăl meu.
— Dumneavoastră sunteți domnul Francisc Popa? a întrebat calm.
Tatăl meu s-a ridicat surprins.
— Da.
— Bine. Atunci cred că este momentul să aflați ceva.
În biserică s-a făcut din nou liniște.
Generalul s-a întors către invitați.
— Acum două nopți am primit un telefon de la căpitanul Popa. Mi-a spus ce s-a întâmplat cu rochiile ei.
Tatăl meu a înțepenit.
— Nu era nevoie să spuneți asta, am intervenit eu.
Generalul mi-a zâmbit.
— Ba da. Pentru că oamenii trebuie să știe adevărul.
Apoi s-a uitat din nou la tatăl meu.
— În ultimii zece ani am văzut această femeie conducând misiuni dificile, salvând cariere, ajutând subordonați și reprezentând România cu onoare.
Vocea lui răsuna în întreaga biserică.
— Și totuși, cea mai mare luptă a ei nu a fost în uniformă.
Privirea i s-a oprit asupra părinților mei.
— A fost să obțină acceptarea propriei familii.
Tiberiu a încercat să râdă.
— Hai să nu exagerăm…
Generalul l-a întrerupt imediat.
— Tu ești fratele?
— Da.
— Atunci poate ar trebui să știi că sora ta a refuzat de trei ori promovări în străinătate pentru a rămâne aproape de familie.
Tiberiu a amuțit.
