Pe a doua:
„Patricia.”
Pe a treia:
„Pentru avocat.”
Inima îi bătea atât de tare încât îi țiuiau urechile.
A deschis prima cutie.
Contracte.
Extrase bancare.
Transferuri.
Documente semnate.
Iar în centrul lor apărea același nume.
Patricia Ionescu.
Nu el.
Ea.
Darius a continuat să răsfoiască.
Cu fiecare pagină înțelegea mai mult.
Frauda pentru care fusese condamnat nu fusese opera lui.
Patricia folosise accesul la firmă și conturile companiei pentru a transfera bani către firme fantomă.
Când ancheta începuse, toate dovezile fuseseră orientate spre el.
Iar cineva îi ajutase.
Directorul financiar.
Un om în care tatăl său avusese încredere ani întregi.
În ultima cutie a găsit un stick USB și o înregistrare video.
L-a urmărit pe laptopul din sala de arhivă.
Pe ecran apărea tatăl lui.
Mai slab.
Mai îmbătrânit.
Dar perfect lucid.
— Darius, dacă vezi asta, înseamnă că nu am reușit să repar ce am distrus.
Bărbatul a făcut o pauză.
— Nu te-am crezut când trebuia. Iar pentru asta îmi voi cere iertare până în ultima clipă.
Lacrimile au început să-i curgă lui Darius pe obraji.
— Am aflat adevărul după condamnarea ta. Patricia și partenerul ei au falsificat documentele. Am strâns dovezi, dar boala m-a învins înainte să pot termina totul.
Apoi tatăl lui a privit direct în cameră.
— Fiule, nu căuta răzbunare. Caută adevărul.
Video-ul s-a încheiat.
Pentru prima dată în trei ani, Darius nu mai simțea furie.
Simțea claritate.
