— Da.
Mihai a zâmbit amar.
— Și poate că nici acum nu aș fi avut curajul să-ți spun.
A împins spre ea plicul gros.
— Ce este?
— Scrisori.
— Scrisori?
— Le-am scris în ultimul an. N-am avut curajul să le trimit.
Ileana nu a atins plicul.
— De ce faci asta?
Mihai a privit spre fereastră.
— Pentru că mi-ai lipsit în fiecare zi.
Pentru prima dată după mult timp, Ileana nu a găsit imediat un răspuns.
Nu pentru că îl credea.
Ci pentru că vedea cât de sincer părea.
— Nu mă aștept să mă ierți.
— Bine faci.
— Și nu mă aștept să mă primești înapoi.
Ileana a ridicat sprâncenele surprinsă.
— Atunci de ce ești aici?
Mihai a zâmbit trist.
— Pentru că nu voiam să mor fără să-ți spun adevărul.
În jurul lor, cafeneaua continua să zumzăie.
Oamenii vorbeau.
Chelnerii treceau grăbiți.
Dar pentru câteva clipe, lumea părea suspendată.
— Știi ceva? a spus în cele din urmă Ileana.
— Ce?
— Nu mai sunt femeia pe care ai lăsat-o acum cinci ani.
— Știu.
— Și nici viața mea nu mai este aceeași.
Mihai a încuviințat.
— Nu vreau să schimb asta.
A urmat o tăcere lungă.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu era una dureroasă.
