Dar când a văzut locomotivele vechi, chipul i s-a luminat.
— Lucram printre astea, a spus încet.
— Știu, tată.
A zâmbit.
Un zâmbet rar.
Poate cel mai frumos pe care îl văzusem de luni întregi.
Pe drumul spre casă a adormit în scaunul lui.
I-am aranjat puloverul și l-am privit câteva clipe.
Cardul lui era în siguranță.
Banii lui erau protejați.
Nimeni nu îl mai putea folosi.
Pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit liniște.
Nu fericire.
Nu victorie.
Liniște.
M-am aplecat și i-am șoptit:
— Stai fără grijă, tată. De acum înainte, eu am grijă de tot.
Iar pe chipul lui a apărut un zâmbet slab, ca și cum, undeva în adâncul memoriei sale, înțelesese că trenul vieții lui era în sfârșit în siguranță.
