Plângând.
Vlad a auzit zgomotul și a coborât în fugă scările.
Când a ajuns în hol, s-a oprit.
În prag stătea o femeie.
Mai slabă.
Cu părul mai scurt.
Dar cu același zâmbet.
Zâmbetul pe care îl cunoștea mai bine decât orice pe lume.
— Mamă?
Femeia a început să plângă.
— Da, iubitul meu…
Vlad a fugit spre ea.
Atât de repede încât aproape au căzut amândoi.
S-a agățat de ea cu toată puterea.
Ca și cum s-ar fi temut că va dispărea din nou.
— Știam că ești vie…
Ana plângea.
— Îmi pare rău…
— Știam că ești vie.
— Iartă-mă…
— Știam.
Au rămas așa minute întregi.
Niciunul nu voia să-i dea drumul celuilalt.
Mai târziu, când s-au așezat împreună pe canapea, Ana l-a întrebat:
— Cum ai fost atât de sigur?
Vlad a zâmbit printre lacrimi.
— Pentru că tu nu ai fi plecat fără să-mi spui.
Ana a izbucnit din nou în plâns.
Și atunci a înțeles ceva.
Toată lumea crezuse că este doar un copil care refuză să accepte realitatea.
Dar adevărul era altul.
