Copii alergau.
Păsările se auzeau printre copaci.
Iar lumea mea tocmai fusese răsturnată.
— Este adevărat? am șoptit.
Sofia a scos un dosar.
— Am făcut test ADN înainte să vin.
Mi-a întins rezultatele.
Nici nu era nevoie să citesc toate paginile.
Concluzia era clară.
Probabilitate de rudenie biologică: peste 99%.
Am închis ochii.
Șaizeci de ani.
Șaizeci de ani în care am crezut că ne-am pierdut copilul.
Șaizeci de ani în care ea trăise fără să știe cine este.
— Mama adoptivă a aflat adevărul abia înainte să moară, a spus Sofia încet. A găsit documente ascunse de părinții ei.
— Și de aceea ai început să cauți?
— Da.
Am privit-o.
Pentru prima dată cu adevărat.
Avea ochii Mariei.
Nu identici.
Dar suficient de apropiați încât să mă doară.
— Ai copii?
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— Două fete.
Am râs fără să vreau.
Maria ar fi adorat asta.
— Și eu am o fiică.
— Știu.
A ezitat.
— Credeți că va accepta să mă cunoască?
Am privit spre aleea parcului.
— Ioana a suferit mult după mama ei.
— Înțeleg.
— Dar are o inimă bună.
În acel moment mi-am scos telefonul.
