Doamna Maria a început să plângă în liniște.
— Pentru că tu aveai deja prea multe probleme… și nu voiam să-ți mai dau încă una.
Alexandru și-a trecut mâna peste față.
Nu-i venea să creadă.
În toate săptămânile acelea:
chemase neurologi,
specialiști,
terapeuți,
medici celebri,
dar nimeni nu o întrebase niciodată ce durere ducea în suflet.
Ana s-a așezat încet pe scaunul de lângă pat.
— Oamenii care încearcă să fie puternici pentru toată lumea ajung uneori să se distrugă singuri, a spus ea încet.
Doamna Maria a izbucnit atunci într-un plâns adevărat.
Nu elegant.
Nu controlat.
Ci plânsul acela greu care vine după prea multe luni în care ai ținut totul în tine.
Alexandru s-a apropiat imediat și a luat-o în brațe.
Ca atunci când era copil.
Iar mama lui s-a agățat de el tremurând.
— Mi-a fost frică… a șoptit ea printre lacrimi. Mi-a fost atât de frică…
În cameră s-a făcut liniște.
Nu mai era liniștea rece din ultimele săptămâni.
Era o liniște caldă, obosită, omenească.
Ana le-a întins discret un pahar cu apă.
