Grea.
Plină de zile bune și zile rele.
Dar am trecut prin toate împreună.
Pas cu pas.
La propriu.
Într-o dimineață de toamnă, în sala de recuperare, Rareș a făcut câțiva pași cu ajutorul cadrului.
Nu mulți.
Nu perfecți.
Dar erau ai lui.
Am izbucnit în plâns înainte să-mi dau seama.
El a râs.
Iar terapeutul a aplaudat.
În acel moment am înțeles că victoria noastră nu era împotriva accidentului.
Nici împotriva Gabrielei.
Era victoria a doi oameni care refuzaseră să renunțe unul la celălalt atunci când ar fi fost cel mai ușor să o facă.
Și, pentru prima dată după paisprezece luni, viitorul nu mai părea un perete.
Părea un drum.
