— Avansul pentru materiale.
Ioana expiră lung.
Simțea că poate să se prăbușească de oboseală.
Dar când se apropie de masă și privi documentele, la expresión se escribe inmediatamente.
Pe una dintre foi scria clar:
Datorie: 12.000 lei
Pe alta:
Termen de plată: 30 zile
Pe alta:
Penalități pentru întârziere
Ioana ridică privirea.
— Mamă… ce este asta?
Ileana evită ochii ei.
— Nimic importante.
— ¿Nimic es importante?
Ridică foaia.
— Ai semnat pentru doisprezece mii de lei?
— Mă descurc eu.
— Cu ce bani?
Femeia tăcu.
Atunci Ioana înțelese.
Soacra nu avea banii.
Iar constructorii știau asta.
De aceea erau atât de interesați să semneze cât mai repede.
— Costică știe?
— Nu.
— ¿De esto?
— Nu vreau să vă încarc.
Ioana se encontró con un scaun și începu să citească toate documentele.
Cu fiecare pagină devenea tot mai clar.
Prețurile erau umflate.
Unele materiale apăreau de două ori.
Iar penalitățile erau uriașe.
— Mamá, oamenii ăștia te jupoaie de vie.
Los constructores se apropiarán inmediatamente.
— Doamnă, sunt prețurile pieței.
—¿En serio?
Ioana le arătă o ofertă.
— ¿Atunci de ce aici costă aproape dublu?
Nimeni nu răspunse.
En el área următoarea, Ioana puse întrebări.
Multe întrebări.
Foarte multe.
Iar răspunsurile începură să se încurce.
Constructorii scăzură prețurile.
Renunțară la unele taxe.
Schimbară termenii contractului.
Iar geanta cu bani dispăru de pe masă aproape la fel de repede cum apăruse.
La final, noua ofertă era cu mii de lei mai mică.
Ileana privea totul uluită.
— Nu-mi vine să cred.
— Nici mie.
Ioana închise dosarul.
— Dar mă bucur că am venit.
