Fix atunci s-a auzit soneria.
Rareș a strigat din sufragerie:
— Cine e?
Mi-am șters calm mâinile.
— Avocata mea.
Când a deschis ușa, pe prag erau două avocate, un investigator financiar și un polițist.
Rareș a pălit instant.
— Ce înseamnă asta?
Am trecut pe lângă el liniștită.
— Invitații mei.
Camelia aproape a țipat:
— Să nu-i lași să intre!
Avocata mea a ridicat dosarul.
— Doamna Dumitrescu, clienta noastră este proprietara legală a acestei case.
Rareș s-a întors spre mine șocat.
— Ce ai făcut?
Am scos telefonul negru.
Înregistrarea a început să ruleze.
Vocea Cameliei a umplut holul:
„Vei învăța să fii supusă.”
Apoi vocea lui Rareș:
„Locuiești în casa mea și îmi cheltuiești banii.”
S-a repezit spre telefon, dar polițistul i-a blocat drumul.
Avocata mea a deschis dosarul.
— Rareș Dumitrescu, vi se înmânează actele de divorț, cererea pentru ordin de protecție și plângerea privind agresiunea și frauda financiară.
Fața lui s-a golit de culoare.
— E soția mea!
L-am privit direct.
— Nu pentru mult timp.
A început să râdă nervos.
— Nimeni nu o să te creadă.
Am scos un șervețel demachiant și am șters încet fondul de ten de sub ochi.
Vânătaia s-a văzut imediat.
Camera a amuțit.
— Am raport medical, fotografii și acte depuse încă de dimineață, am spus calm.
Camelia l-a apucat disperată de braț.
— Taci.
Prea târziu.
— Ea m-a provocat! a izbucnit Rareș.
Polițistul a oftat.
— Domnule, trebuie să veniți cu noi.
În timp ce era scos din casă, continua să-mi strige numele de parcă încă îi aparțineam.
Nu-i mai aparțineam.
Camelia a rămas în hol tremurând de furie.
— O să regreți.
Am deschis larg ușa.
— Nu. Eu regret doar că l-am iubit.
A plecat fără să mai spună nimic.
Șase luni mai târziu, Rareș a fost condamnat pentru agresiune și fraudă financiară.
Compania lui l-a concediat.
Camelia și-a vândut apartamentul pentru a acoperi cheltuielile și despăgubirile.
Iar eu?
Am păstrat casa.
Am schimbat încuietorile.
Am renovat dormitorul.
Și camera în care voia să se mute Camelia am transformat-o într-un birou plin de lumină.
Într-o dimineață de primăvară stăteam desculță pe terasă, cu o cafea în mână, privind trandafirii înfloriți.
Telefonul a vibrat.
Un mesaj de la Rareș.
Nu l-am citit.
L-am șters direct.
Pentru că uneori femeile ascund vânătăi.
Alteori ascund dovezi.
Eu le ascunsesem pe amândouă.
Până când a venit momentul să spun adevărul.
