— Nu.
— Ba da.
— Eu nu.
Fata a ridicat privirea.
— Atunci de ce ai făcut clătitele?
Ioana a zâmbit trist.
— Pentru că mama ta le-a făcut cândva cu dragoste.
Nu pentru că vreau să fiu ea.
Maria a început să plângă.
Pentru prima dată cu adevărat.
Nu de furie.
Nu de încăpățânare.
Ci de durere.
A plâns aproape o oră.
În următoarele săptămâni, ceva s-a schimbat.
Încet.
Foarte încet.
Farsele au dispărut.
Țipetele s-au rărit.
Sofia și Sara au încetat să mai întindă capcane.
Ana a început să zâmbească.
Iar Eva nu mai adormea plângând.
Într-o seară, Andrei s-a întors acasă și a rămas nemișcat în ușă.
Toate cele șase fete stăteau la masă.
Vorbeau.
Râdeau.
Mâncau împreună.
Nu exista nicio ceartă.
Niciun țipăt.
Niciun obiect aruncat.
