Într-o dimineață mohorâtă, când toate doamnele elegante veniseră din nou cu planurile lor, Ana a văzut cum micuțul Leo se strecura în grădină, ținând în mână o mașinuță stricată. Se așezase lângă fântâna veche și privea în gol, ca și cum lumea lui se terminase acolo. Ana nu s-a gândit nicio clipă la premiu, nici la vorbele rostite de tatăl lui. S-a apropiat încet, cu pași moi, și a întrebat doar:

– Ți s-a stricat mașinuța?

Băiatul nu a răspuns, dar a clipit. Ana s-a așezat pe iarbă, alături de el, și a început să fredoneze un cântec vechi pe care mama ei i-l cânta când era mică. Era o melodie simplă, caldă, de leagăn. Leo a ridicat privirea pentru prima dată.

Zilele au trecut, și în timp ce terapeuții se perindau pe la conac cu metode complicate, Ana venea seara, după muncă, și se juca tăcut cu copilul. Îi aducea frunze în formă de inimă, pietricele netede, bețișoare pe care le foloseau să construiască poduri în miniatură. Când a descoperit că băiatul tresărea la sunetul chitarei, i-a cerut grădinarului o coardă ruptă și, cu ajutorul ei, a făcut o jucărie mică ce scotea un sunet dulce.

Leo zâmbea. Și de fiecare dată când zâmbea, inima lui Gabriel se topea, fără ca el să știe cine era cea care îl schimbase.

Într-o seară, când casa era din nou plină de oameni importanți, Gabriel l-a auzit pe fiul lui râzând. Nu doar zâmbind, ci râzând cu poftă, așa cum nu o mai făcuse de un an. A alergat în grădină și l-a găsit acolo, pe Leo, jucându-se cu Ana. Când s-a apropiat, copilul s-a uitat la el și, cu vocea tremurândă, a spus:

– Tati, uite! A cântat pentru mine!