Totul se întâmplase atât de repede, încât eu nici nu avusesem timp să înțeleg.
Mi-am dus mâna la gură.
— Nu… nu… asta nu are sens…
Dar, în adâncul meu, ceva se lega. Dispariția aceea bruscă. Casa vândută peste noapte. Faptul că nimeni nu știa nimic.
Luca stătea tăcut.
— Cristina spune că după câțiva ani, Vlad a încercat să vă găsească.
Am ridicat ochii imediat.
— Cum adică?
— A venit în București.
Simțeam că mă sufoc.
Cristina îi trimisese lui Luca o fotografie. Era veche, puțin încețoșată. Vlad stătea pe o bancă în fața blocului părinților mei.
Avea în mână un buchet mic de flori.
Data era scrisă pe spate.
Luca nici nu împlinise doi ani atunci.
Mi-au dat lacrimile instant.
— A fost aici…
— Da.
— Dar de ce n-a urcat?
Luca a ezitat.
— Pentru că bunicul i-a spus să plece.
Am rămas nemișcată.
Tata murise cu trei ani în urmă. Nu mai aveam cum să-l întreb nimic.
— Cristina spune că bunicul știa toată povestea. Vlad venise să vorbească cu tine, dar bunicul i-a spus că deja ai refăcut viața ta și că nu vrei să-l mai vezi niciodată.
Am izbucnit:
