— Nu e adevărat!
Vocea mi s-a frânt imediat după.
Pentru că îl cunoșteam pe tata. Știam cât de mult mă protejase după tot ce se întâmplase. Și poate că, în mintea lui, făcuse ce credea că era mai bine pentru mine.
Doar că luase o decizie în locul meu.
Luca s-a apropiat încet.
— Mamă…
Am început să plâng. Nu tare. Doar genul acela de plâns care vine după ani întregi în care ai crezut ceva și afli că poate totul a fost diferit.
— Toată viața am crezut că ne-a abandonat…
Luca s-a așezat lângă mine.
— Și eu.
Am stat câteva minute fără să spunem nimic.
Apoi l-am întrebat încet:
— Unde e acum?
Luca și-a coborât privirea.
— În Brașov.
Inima mi-a tresărit.
— E bine?
— Da. Lucrează acolo de mulți ani. Cristina spune că nu și-a făcut altă familie.
Nu știam ce să simt. Furie. Ușurare. Regret. Toate deodată.
— Știe de tine?
— Nu încă. Cristina a vrut întâi să vorbească cu mine.
În seara aceea aproape că n-am dormit. Mă uitam pe geam și retrăiam fiecare moment din tinerețea mea. Toți anii în care îl urâsem. Toate serile în care mă întrebam de ce n-a venit niciodată.
Și undeva, într-un alt oraș, omul acela trăise probabil cu aceeași întrebare.
Dimineața, Luca a venit cu două cafele și s-a așezat în fața mea.
— Ce vrei să fac?
Am rămas puțin pe gânduri.
Apoi am spus sincer:
— Cred că merităm adevărul complet.
