Două săptămâni mai târziu, eram într-o cafenea mică din Brașov.
Când a intrat pe ușă, aproape că nu l-am recunoscut. Părul îi încărunțise ușor la tâmple. Dar ochii erau aceiași.
S-a uitat direct la Luca.
Și a început să plângă înainte să spună un cuvânt.
Nu a fost o scenă dramatică. Nimeni n-a alergat. Nimeni n-a țipat.
Doar trei oameni care pierduseră prea mulți ani din cauza unor alegeri și a unor frici mai mari decât ei.
Am vorbit ore întregi.
Despre trecut.
Despre minciuni.
Despre viață.
La plecare, Vlad s-a uitat la mine și a spus încet:
— N-a trecut o zi fără să mă gândesc la voi.
L-am privit mult timp înainte să răspund.
— Știu. Acum știu.
Și pentru prima dată după 18 ani, am simțit că povestea noastră, în sfârșit, ajunsese la adevăr.
