Am înțeles atunci că nu fusese o zi proastă, nu fusese o neînțelegere. Fusese viața ei, chiar sub acoperișul meu, în timp ce eu trăisem lângă ea fără să văd.
Am trimis-o pe Mara sus, să se spele pe mâini și să se liniștească. Câteva minute mai târziu, stăteam în bucătărie, încercând să-mi țin furia sub control. Andreea mă privea atent, ca și cum aștepta să greșesc.
— Nu mă dai afară, a spus calm. Hai să nu ne prefacem.
— Pleci.
— Nu. Negociem.
— Ai amenințat-o folosind ceva ce nu putea controla.
— Am folosit ce aveam, m-a corectat ea. Tu ai fi făcut la fel.
— Niciodată.
Atunci Andreea a ridicat telefonul.
— Ai grijă.
A apăsat pe ecran și mi l-a întors spre față.
Era un videoclip. Scurt. Zece secunde, poate. Eu și Mara în sufragerie. Ea stătea cu capul sprijinit de umărul meu, iar eu o țineam în brațe.
Îmi aminteam momentul. Avusese febră și nu putea dormi.
Dar pe ecran, fără context, imaginea părea altceva.
— Vezi? a spus Andreea încet. Contextul e totul.
Mi s-a strâns stomacul.
— E sora mea.
— Este?
A zâmbit.
— Nu biologic. Și nu evident legal pentru cineva care nu a văzut actele. Un bărbat adult. O adolescentă. În aceeași casă. Fără legătură de sânge.
Am simțit frigul urcându-mi prin piept.
— Nimeni n-ar crede asta.
— Nu am nevoie de toată lumea, Alex. Doar de persoana potrivită. Un client. Un investitor. Cineva de la firma ta.
A mai glisat o dată pe ecran.
Alt clip.
Alt unghi.
Altă zi.
— Ne-ai filmat?
— M-am protejat.
— Distrugându-ne?
— Asigurându-mă că nu plec cu mâna goală.
Atunci am înțeles.
— Ce vrei?
Zâmbetul ei s-a îndulcit.
— Compensație. Pentru timpul meu. Pentru efort. Pentru tot ce am investit în viața ta perfectă.
— Cât?
A așteptat o clipă.
— Nouă sute douăzeci de mii de lei.
Am simțit cum mi se golește mintea.
— Și plec, a adăugat. Fără povești. Fără clipuri. Fără scandal.
— Și dacă nu accept?
A ridicat telefonul.
