— Încep să le trimit. Și las oamenii să decidă ce văd.
Mâinile mi s-au strâns în pumni.
— Ai distruge-o și pe ea.
Andreea a ridicat din umeri.
— Daune colaterale.
Banii aceia erau economiile mele. Fondul de siguranță. Tot ce strânsesem ca Mara să nu depindă niciodată de nimeni.
Și tocmai pentru ea trebuia să-i ating.
— Bine, am spus.
Andreea a clipit, surprinsă pentru o secundă.
— O alegere inteligentă.
— Pleci astăzi. Fără mesaje. Fără telefoane. Fără contact.
— Desigur. Imediat ce am banii.
Mi-am luat cheile de pe blat.
— Nu te apropii de Mara.
Am ieșit fără să mai aștept răspuns.
Câteva ore mai târziu, eram în mașină, cu mâinile strânse pe volan. Aproape un milion de lei. Dispăruți.
Dar, în timp ce porneam motorul, un singur gând mi-a rămas limpede.
Andreea credea că a câștigat.
Nu știa că eu nu plecasem după bani fără să las un plan în urmă.
Când m-am întors acasă, Andreea m-a așteptat în bucătărie cu aceeași liniște rece, aproape mulțumită. Ochii i-au căzut imediat pe cele două genți pe care le țineam în mâini, iar pe buze i-a apărut un zâmbet pe care nu l-am mai uitat niciodată.
— Asta pare o decizie inteligentă, a spus ea, ridicându-se de la masă.
Am pus gențile pe blat. Apoi mi-am așezat telefonul lângă ele, cu ecranul în jos. Înregistra.
— Nouă sute douăzeci de mii de lei, am spus. Așa cum ai cerut.
S-a apropiat încet, savurând momentul.
