— Mariana…?
Femeia s-a oprit.
Nu s-a întors imediat.
Când a făcut-o, Andrei a simțit că timpul se rupe în două.
Ochii erau aceiași.
Mai triști. Mai obosiți. Dar aceiași.
Mariana l-a privit lung.
— Andrei…?
El a zâmbit fără să vrea.
— Chiar tu ești…
Ea a încercat să zâmbească și ea, dar emoția i-a tăiat respirația.
Au rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Ca și cum amândoi încercau să recupereze 22 de ani într-o singură privire.
— Te-am căutat peste tot, a spus Andrei.
Mariana a lăsat ochii în jos.
— Știu…
— Știi?
Ea a dat încet din cap.
— Te-am văzut prin cartier de câteva ori în ultimii ani. Dar… nu aveam curaj să mă apropii.
Andrei s-a apropiat puțin.
— De ce?
Mariana a zâmbit amar.
— Tu ai ajuns cineva. Eu… nu.
Abia atunci el a observat cât de obosite îi erau mâinile. Haina ieftină. Cearcănele.
Viața nu fusese blândă cu ea.
— Mariana…
— Nu voiam să-ți stric amintirea. Copiii aceia nu mai există.
Andrei a scos încet din buzunar bucata de panglică roșie.
Veche. Decolorată. Dar păstrată cu grijă.
Ochii Marianei s-au umplut imediat de lacrimi.
— Ai păstrat-o…
— În fiecare zi.
Ea și-a dus mâna la gură și a râs printre lacrimi.
