— Eu credeam că ai uitat.
Andrei a clătinat din cap.
— Tu ai fost singurul lucru frumos din perioada aia.
Vântul rece le mișca hainele, dar niciunul nu mai simțea frigul.
Orașul mergea mai departe în jurul lor, însă pentru câteva clipe părea că există doar ei doi.
— Și acum? a întrebat Mariana încet.
Andrei a zâmbit.
Nu zâmbetul acela rece pe care îl folosea în afaceri.
Ci unul sincer.
— Acum… dacă vrei… putem să ne cunoaștem din nou.
Mariana l-a privit lung.
Apoi a făcut un pas spre el.
— Mi-ar plăcea.
Andrei a simțit atunci ceva ce nu mai simțise de ani întregi.
Liniște.
Nu cea din apartamentul lui gol.
Ci liniștea aceea caldă care apare când, după mult timp, nu te mai simți singur.
Iar pentru prima dată după 22 de ani, promisiunea unui copil nu mai părea imposibilă.
Părea începutul unei vieți adevărate.
