— „Vă mulțumim că nu ați renunțat niciodată la Ioana.”
Și încă una.
Și încă una.
Atunci am înțeles.
Toate florile veneau de la elevii ei.
Andreea era profesoară.
Și nu era doar un loc de muncă pentru ea.
Era viața ei.
Ani la rând o văzusem stând până târziu să corecteze lucrări.
Cheltuindu-și propriii bani pe rechizite.
Îngrijorându-se pentru copii ca și cum ar fi fost ai ei.
Dar în ultimul an se schimbase.
Venea acasă epuizată.
Descurajată.
Tot mai convinsă că nu mai poate continua.
De multe ori o găseam noaptea în bucătărie, cu ochii în lacrimi.
— Nu știu cât mai rezist, îmi spusese într-o seară.
Cu câteva săptămâni înainte de plecarea mea, trimisese un mesaj pe grupul părinților.
Le spusese adevărul.
Că iubește ceea ce face.
Dar că este obosită.
Că se simte depășită.
Și că se gândește serios să renunțe.
\
