Am lăsat valiza jos și am luat-o imediat în brațe.
Plângea cu toată durerea adunată în ultimele luni.
Nu încet.
Nu discret.
Ci ca un om care se ținuse tare prea mult timp.
Advertisements
— Vorbește cu mine, am spus încet.
Pentru câteva clipe nu a reușit.
Apoi și-a șters ochii și s-a uitat în jur.
Abia atunci am observat că aproape fiecare buchet avea o felicitare prinsă de el.
Unele erau semnate de copii.
Altele de părinți.
Altele de familii întregi.
Andreea a luat una dintre ele.
Vocea îi tremura.
— „Vă mulțumim că l-ați ajutat pe Matei să creadă în el.”
A luat alta.
