— Cum îndrăznești—
— Nu. Cum îndrăzniți dumneavoastră? am spus, fără să-mi mai pot controla vocea. De douăzeci de ani încercați să ne despărțiți. Ați semănat îndoieli, ați manipulat, ați insinuat. Și el… — m-am uitat spre Andrei — nu v-a oprit.
— Fiule, auzi cum vorbește cu mine?
— Aud, a spus el calm. Și are dreptate.
Tăcere.
Privirea ei s-a schimbat complet.
— Tu… îți trădezi propria mamă?
— Nu, a răspuns el. Încetez să-mi mai trădez familia.
S-a ridicat și a venit lângă mine. Mâna lui pe umărul meu a spus mai mult decât orice cuvânt.
— Îmi pare rău, a șoptit.
Ludmila s-a ridicat brusc.
— Ea te-a întors împotriva mea!
— Nu, a spus el, privind-o direct. Tu ai făcut asta. Cu fiecare cuvânt spus împotriva soției mele. Împotriva copilului meu.
Pentru prima dată, am văzut-o fără acea mască de superioritate. Era doar… o femeie speriată.
— Pleacă, mamă, a spus Andrei. Până nu înveți să ne respecți.
În acel moment, ușa camerei s-a deschis încet. Mara ne privea cu ochii înlăcrimați.
— Tati… nu mai vorbești cu bunica?
Am simțit cum mi se rupe inima.
Am îngenuncheat lângă ea și am mângâiat-o.
— Bunica are nevoie de puțin timp, iubita mea.
Ludmila s-a prăbușit pe scaun.
— Mara… vino la mine…
Fetița s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Nu plânge, bunico. O să fie bine.
Am schimbat o privire cu Andrei. Era același gând în ochii lui.
Poate că încă mai era o șansă.
— Nu vrem să rupem legătura, a spus el mai blând. Vrem doar să o schimbăm.
Ea nu a răspuns. Doar a plâns.
M-am apropiat și eu.
— Haideți să o luăm de la capăt. Pentru Mara.
A ezitat.
— Mi-a fost teamă… a spus în cele din urmă. Că o să-mi pierd fiul.
— Nu l-ați pierdut, i-am spus. Dar riscați să pierdeți mult mai mult.
A urmat o liniște diferită. Mai calmă. Mai sinceră.
— Poate… putem lua cina? a murmurat ea.
