Apoi spre Alina:
— Cine nu-mi respectă mama, nu mă respectă nici pe mine.
Ulița era mută.
Vecinii nu se prefăceau că nu văd.
Toți vedeau.
Toți înțelegeau.
Alina a mai încercat:
— Și mă lași aici? În drum?
— Te las în fața adevărului.
A ridicat cheile.
A încuiat mașina.
A luat-o pe mama lui de umeri.
Și, sub ochii tuturor, a intrat cu ea înapoi în curte.
Poarta grea s-a închis.
Sunetul acela de lemn vechi trântit a părut mai puternic decât orice strigăt.
Dincolo de poartă, în curte, Radu a așezat-o pe mama lui pe bancă.
I-a șters lacrimile.
— Azi nu plec nicăieri.
Tanti Maria îl privea de parcă nu îndrăznea să creadă.
— Pierzi feribotul…
— Lasă-l să plece.
Și a zâmbit.
Pentru prima dată.
Au stat acolo ore întregi.
Au băut cafea.
Au mâncat cozonac rămas de la Paște.
Au vorbit.
Despre tatăl lui.
Despre copilărie.
Despre anii pierduți.
Iar spre seară, Radu a luat telefonul.
Și a sunat un coleg din Germania.
A amânat plecarea.
Apoi încă una.
Iar în lunile care au urmat, și-a schimbat viața mai mult decât crezuse posibil.
A redus munca din străinătate.
