Alina a coborât cu fața albă.
Nu mai era femeia sigură pe ea din urmă cu un minut.
Părea că nu înțelege ce se petrece.
— Ce faci? Ești nebun? Trebuie să plecăm!
Radu a rămas drept în fața ei.
Privirea lui era calmă.
Și tocmai calmul acela era înfricoșător.
— Pleci singură.
Ea a râs scurt, nervos.
— Nu vorbești serios.
— Ba foarte serios.
A arătat spre valiză.
— Ia-ți lucrurile.
Vocea îi devenea tot mai grea.
— Mi-am rupt spatele zece ani printre străini ca să-ți ofer confort, haine, vacanțe, tot ce ai vrut. Iar mama mea a îmbătrânit singură în casa asta.
A făcut un pas mai aproape.
— Și tu îndrăznești să-i vorbești așa?
Alina tremura.
— Pentru o scenă de plâns vrei să distrugi o căsnicie?
Radu a clătinat încet din cap.
— Nu pentru plâns.
Pentru lipsa ta de suflet.
Tanti Maria plângea și mai tare.
— Las-o, maică… nu te certa din cauza mea…
Dar Radu s-a întors spre ea cu o blândețe pe care n-o avusese cu nimeni altcineva în acel moment.
— Nu, mamă.
