Am plâns cu fața lipită de umărul lui.
Pentru prima dată după moartea părinților mei, nu mă mai simțeam singură.
După câteva momente, unchiul Andrei mi-a șters lacrimile.
— Mai este cineva care vrea să te vadă.
— Cine?
Mi-a făcut semn spre marginea terenului.
Sub umbra unui copac era așezată bunica Elena.
Ținea un șervețel într-o mână și zâmbea printre lacrimi.
— Bunico!
Am fugit spre ea.
— Ai venit!
— Ți-am promis că o să găsesc o soluție, nu?
M-am aruncat în brațele ei.
— Tu ai făcut asta?
— I-am scris lui Andrei acum câteva săptămâni.
Am ridicat privirea surprinsă.
— Tu îi trimiteai scrisori?
— În fiecare săptămână, a recunoscut ea.
— Și nu mi-ai spus nimic?
— Unele surprize merită păstrate până la momentul potrivit.
Unchiul Andrei s-a apropiat și a îngenuncheat lângă noi.
— Bunica ta nu m-a rugat să vin.
— Nu?
— M-a obligat.
Toți trei am izbucnit în râs.
Pentru prima dată după mult timp, râdeam fără să mă prefac.
Am rămas împreună până la finalul ceremoniei.
Am făcut fotografii.
Am vorbit despre mama și tata.
Am plâns.
Am râs.
Și, pentru prima dată, am simțit că nu trebuie să port singură durerea.
La plecare, unchiul Andrei mi-a pus mâna pe umăr.
— Ascultă-mă bine.
— Te ascult.
— Nu vei fi niciodată singură. Niciodată.
Am privit spre bunica mea.
Era obosită.
Avea părul complet alb.
