Ci de emoție.
În spatele Marei a apărut Adrian.
Singur.
Fără glume.
Fără zâmbete.
Fără siguranța aceea care îl însoțea mereu.
— Pot să intru?
Ilie a dat din cap.
S-au așezat la masa din bucătărie.
Adrian a observat fotografia veche.
— Cine este?
— Eu.
— Tu?
— În ziua în care mama mi-a cumpărat prima înghețată.
Adrian a luat fotografia în mână.
Și a citit înscrisul de pe spate.
Încet.
De două ori.
Apoi a rămas tăcut.
Pentru prima dată nu își mai vedea tatăl ca pe un bătrân.
Îl vedea ca pe copilul care fusese odată.
Un copil sărac.
Un copil fericit pentru o simplă înghețată.
Un copil care își iubise mama.
— Tată…
Vocea i s-a frânt.
— Îmi pare rău.
Ilie nu a răspuns imediat.
— Am râs fără să mă gândesc.
— Știu.
— Nu am vrut să te rănesc.
Bătrânul a zâmbit slab.
— Adrian, când îmbătrânești, oamenii uită că ai avut și tu o copilărie. Uită că ai visat. Că te-ai bucurat. Că ai plâns.
