În bucătărie s-a făcut liniște.
— Copilul din noi nu moare niciodată, a continuat el. Doar se ascunde atunci când ceilalți râd de el.
Adrian și-a șters ochii.
Nu mai avea nimic de spus.
În duminica următoare a venit din nou.
De data aceasta cu Mara.
— Hai cu noi.
— Unde?
— În parc.
Au mers la același chioșc.
Adrian a cumpărat trei înghețate.
Una pentru Mara.
Una pentru el.
Și una pentru tatăl său.
S-au așezat pe aceeași bancă.
Sub aceiași castani.
Mara stătea lipită de bunicul ei.
— Bunicule?
— Da?
— Știi ceva?
— Ce?
— Cred că oamenii mari au nevoie de Ziua Copilului mai mult decât copiii.
Domnul Ilie a izbucnit în râs.
Un râs adevărat.
Curat.
Așa cum nu mai râsese de foarte mult timp.
Iar Adrian l-a privit și a înțeles ceva ce ar fi trebuit să știe de mult.
Părinții noștri nu au fost mereu bătrâni.
Au fost cândva copii.
Au avut vise.
Au avut frici.
Au avut bucurii simple.
Iar uneori, cel mai frumos cadou pe care îl poți oferi unui om nu este un lucru scump.
Ci respect pentru amintirile care îi încălzesc sufletul.
