Mariana a zâmbit satisfăcută.
— Exact. Gata.
Dar Ana nu îi vorbea ei.
— Victor, eu plec.
În cameră s-a făcut liniște.
— Ce?
— Nu mai suport. Nu mai vreau să trăiesc într-o casă în care sunt insultată și umilită.
Victor a încercat să spună ceva.
Ana l-a oprit.
— Acum alegi. Ori vii cu mine și construim o familie pentru copilul nostru, ori rămâi aici cu mama ta.
Mariana aproape că a zâmbit.
Era convinsă că fiul ei nu va pleca.
Victor a privit-o câteva secunde.
Apoi s-a întors spre mama lui.
— Știi ceva?
— Da?
— Toată viața ai crezut că ai dreptul să controlezi totul.
Zâmbetul Marianei a dispărut.
— Victor…
— O iubesc pe Ana.
— Eu sunt mama ta!
— Și ea este familia mea.
Pentru prima dată în viață, Mariana nu a găsit niciun răspuns.
O oră mai târziu, Victor și Ana își făceau bagajele.
Au plecat în aceeași seară.
Nu a fost ușor.
Au luat un credit.
Au muncit mult.
Au renunțat la vacanțe și la multe lucruri.
Dar erau împreună.
Un an mai târziu, se plimbau prin parc cu fiul lor, Ionuț.
Era o după-amiază liniștită de toamnă.
Ana a observat o siluetă ascunsă după copaci.
— Victor… cred că cineva ne urmărește.
Victor s-a uitat atent.
