Apoi a oftat.
— Mamă…
Mariana a ieșit încet dintre copaci.
Ana aproape că nu a recunoscut-o.
Părea îmbătrânită.
Slăbită.
Singură.
— Îmi pare rău, a spus cu voce joasă.
Nimeni nu a răspuns.
— Voiam doar să-l văd pe nepotul meu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Știu că am greșit.
Pentru prima dată, părea sinceră.
Ana s-a uitat la Victor.
Victor s-a uitat la Ana.
Apoi Ana a făcut un pas înainte.
— Dacă vrei să vii cu noi, poți.
Mariana a izbucnit în plâns.
— Mulțumesc.
În drumul spre casă, Ionuț dormea liniștit în cărucior.
Mariana îl împingea cu grijă.
Nimeni nu vorbea prea mult.
Dar pentru prima dată după mulți ani, nu mai exista război.
Doar o familie care încerca să repare ceea ce fusese distrus.
Și uneori, asta este suficient.
