Aveam sute de mesaje.
Mesaje trimise de copii de-a lungul anilor.
„La mulți ani, mamă.”
„Am luat premiul întâi.”
„Mi-e dor de tine.”
„Poți să mă suni?”
Niciun răspuns.
Inspectorul le-a citit pe rând.
La final și-a lăsat ochelarii pe masă.
— Nu a răspuns niciodată?
— Niciodată.
În acel moment a sosit avocatul meu.
L-am privit.
— Caseta bancară.
A înțeles imediat.
Pentru că adevărul era simplu.
Plicul nu mai era de mult sub podeaua dormitorului.
Îl mutasem cu trei ani înainte.
Într-o casetă de valori.
Două ore mai târziu, stăteam într-o sală de judecată.
Mihaela părea sigură pe ea.
Avocatul ei zâmbea.
Până când am pus plicul galben pe masa judecătorului.
Fața fiicei mele s-a albit instantaneu.
Judecătorul a deschis documentele.
Prima hârtie era o declarație notarială.
Semnată chiar de ea.
Cu treisprezece ani în urmă.
