— Și ce ai făcut?
A rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a început să-mi povestească.
Când intrase în sală, multe conversații se opriseră brusc.
O parte dintre cei prezenți nu-l mai văzuseră de aproape zece ani.
Unii nici măcar nu-l recunoscuseră imediat.
Dar în momentul în care și-au dat seama cine este, atmosfera se schimbase.
Mulți deveniseră vizibil stânjeniți.
Nimeni nu se aștepta să apară.
Mai ales după ce fusese exclus intenționat de pe lista invitaților.
La un moment dat, unul dintre organizatori s-a apropiat de el.
— Cred că a fost o neînțelegere cu invitațiile.
Fiul meu l-a privit calm.
— Nu cred.
Bărbatul n-a mai insistat.
Amândoi știau adevărul.
Puțin mai târziu, cineva a luat microfonul și a început discursul obișnuit despre anii de liceu, amintiri și drumurile pe care le urmează fiecare în viață.
Atunci fiul meu s-a ridicat.
S-a îndreptat spre scenă.
Mulți au crezut că urmează un scandal.
Alții se așteptau la reproșuri sau la o răzbunare.
Dar el nu venise pentru asta.
A cerut microfonul pentru câteva minute.
În sală s-a făcut liniște.
Toți voiau să afle ce avea de spus.
— Bună seara, a început el. Probabil vă întrebați de ce sunt aici.
Nimeni nu a răspuns.
— Am aflat că întreaga generație a fost invitată la această reuniune. Întreaga generație… mai puțin eu.
Liniștea s-a adâncit.
— Acum zece ani, lucrul acesta m-ar fi distrus.
Mai multe priviri s-au coborât spre podea.
— Aș fi crezut că problema este la mine.
Vorbea calm.
Fără furie.
Fără resentimente.
