L-am urmărit pe telefon până când am văzut că a ajuns la restaurantul din București unde se ținea reuniunea.
După aceea am încercat să-mi ocup mintea cu altceva.
N-am reușit.
Gândurile îmi fugeau mereu la băiatul care se întorcea singur acasă după școală.
La copilul care își petrecea zilele de naștere doar cu familia, pentru că niciun coleg nu venea.
La adolescentul care se prefăcea că nu-l afectează nimic, deși eu știam cât de mult îl durea.
După aproape o oră, telefonul a început să vibreze.
Era o veche cunoștință, mama unuia dintre foștii lui colegi.
— Ai aflat ce s-a întâmplat?
— Nu. Ce s-a întâmplat?
— Fiul tău a lăsat pe toată lumea fără cuvinte.
Am simțit cum îmi crește pulsul.
— Despre ce vorbești?
— Sună-l când ai ocazia.
Și a închis.
În loc să mă lămuresc, eram și mai nedumerită.
Abia târziu, spre miezul nopții, fiul meu s-a întors acasă.
Nu părea nici supărat, nici trist.
Dimpotrivă.
Avea o liniște pe chip pe care nu i-o mai văzusem de mult.
S-a așezat la masa din bucătărie și și-a turnat un pahar cu apă.
— Cum a fost? l-am întrebat.
A zâmbit ușor.
— Exact cum mă așteptam.
