— Tocmai asta vreau, i-am răspuns.
Am început să refacem totul de la zero. Am decis ca nici casa, nici terenul să nu mai fie trecute pe numele fiilor mei. Întreaga avere urma să ajungă la nepotul meu de frate din Austria — tânărul care, singurul, venise vreodată la mine fără cereri, fără pretenții.
Doar cu ceai și un zâmbet.
Când actele au fost gata, le-am semnat cu mâna tremurândă, iar în piept m-a strâns ceva. Nu de durere, ci de eliberare.
Pe drumul de întoarcere, am simțit că respir altfel. Iarba de pe marginea drumului părea mai verde, aerul — mai curat. Aveam șaizeci și nouă de ani, dar în ziua aceea m-am simțit vie.
Primii care au aflat au fost, desigur, fiii mei. Elena nici nu apucase să-mi spună că înregistrarea era finalizată, când Mihai a sunat.
— Mamă, ce sunt zvonurile astea? Vocea lui era iritată, aproape amenințătoare. Vrei să dai totul unui străin?
Am inspirat adânc.
— Vreau ca averea mea să ajungă la cineva care știe ce înseamnă dragostea, nu doar conturile din bancă.
— Nu înțelegi, a izbucnit el. Asta e ireversibil!
