Ci ca un om căruia i s-a luat o piatră de pe piept.
— Nu știam că ai făcut asta pentru mine, a spus încet.
— Trebuia.
S-a ridicat cu grijă și m-a îmbrățișat.
Cu Maria între noi.
Și în momentul acela am știut că nu dosarul, nu oglinda, ci faptul că fusese apărată conta.
Camera a prins din nou viață.
Sora mea i-a adus apă.
Verișoara i-a aranjat pătura.
Nimeni nu a mai pomenit numele Teodorei.
Nu mai merita loc.
Mai târziu, când toți au plecat, telefonul Sarei a vibrat.
Mesaj de la Teodora.
Nu scuze.
Acuzații.
Că a fost umilită.
Că soția mea e o prietenă proastă.
Am privit ecranul și am simțit cum se repetă același tipar.
Dar Sara a făcut ceva ce n-ar fi făcut altădată.
A răspuns singură.
„Soțul meu a făcut ce trebuia să fac eu demult. Ori ieși definitiv din viața noastră, ori pregătește-te să fii dată în judecată pentru banii neînapoiați.”
A apăsat trimite.
Și a lăsat telefonul jos.
