Știa că ceea ce făcea putea genera multe întrebări.
Dar știa și că uneori regulamentele nu pot acoperi toate situațiile.
— Duc un om la spital.
A închis.
Sirenele au continuat să răsune printre blocuri.
În spatele ei, Mihai conducea cu ochii fixați înainte.
La un semafor aglomerat, Ana a coborât iar.
A dirijat traficul manual.
Șoferii au început să se dea la o parte.
Unii claxonau.
Alții priveau curioși.
Nimeni nu știa că într-o mașină neagră se afla un tată disperat care încerca să câștige câteva minute pentru copilul lui.
Când au ajuns în curtea Institutului Oncologic era 14:58.
Două minute.
Doar două.
Mihai a oprit și a coborât aproape alergând.
— Mulțumesc… nu voi uita niciodată…
Ana a coborât și ea.
— Probabil că nici eu.
Bărbatul s-a întors nedumerit.
Ana a făcut un pas înainte.
— Acum doisprezece ani a ars un bloc în Ferentari.
Mihai a încremenit.
— Ce?
— O fată de paisprezece ani a rămas blocată într-un apartament.
Fața lui s-a schimbat instantaneu.
— Nu…
— Ba da. Eu eram.
Timp de câteva secunde au rămas amândoi nemișcați.
— Tu ești…? a șoptit el.
Ana a zâmbit.
— Da.
Mihai și-a trecut mâna peste cicatrice.
— N-am crezut niciodată că o să te mai văd.
— Nici eu.
În acel moment ușile spitalului s-au deschis.
O fetiță slabă, cu o căciuliță roz pe cap, a apărut însoțită de o asistentă.
— Tati!
Vocea ei a răsunat în curte.
Mihai s-a întors imediat.
