Pur și simplu a tras-o de pe deget și a lăsat-o în palma lui.
— Nu pot să cred că mi-am petrecut ziua nunții într-un spital, descoperind cine ești cu adevărat.
Dominic părea că vrea să spună ceva.
Dar nu găsea cuvintele.
Alina s-a uitat spre mine.
— Îmi pare rău.
Era prima dată când auzeam acele cuvinte de la ea.
Și, surprinzător, am crezut-o.
A plecat fără să mai privească înapoi.
Dominic a făcut un pas după ea.
Paznicul i-a blocat drumul.
— Cred că și dumneavoastră trebuie să plecați.
Pentru o clipă, Dominic s-a uitat la mine.
Poate se aștepta să-l salvez.
Poate se aștepta să cedez.
Poate se aștepta la femeia care fusesem ani întregi.
Nu a găsit-o.
Am privit-o pe fiica mea.
— La revedere, Dominic.
A rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a plecat.
Când ușa s-a închis, salonul a devenit liniștit.
Simona s-a așezat lângă pat.
— S-a terminat.
M-am uitat la fetița mea.
Avea ochii închiși și respira liniștit, complet neatinsă de haosul din jur.
Am simțit pentru prima dată după multe luni că pot respira și eu.
Nu pentru că îl învinsesem pe Dominic.
Nu pentru că afacerile lui se prăbușeau.
Ci pentru că nu-mi mai era frică.
Ani la rând trăisem încercând să fiu suficient de bună pentru cineva care mă vedea doar atunci când avea nevoie de mine.
Acum aveam în brațe o persoană care nu-mi cerea să fiu altceva decât mama ei.
Am sărutat-o pe frunte.
Lumina după-amiezii intra prin fereastra salonului.
Iar pentru prima dată după mult timp, viitorul nu mai părea o amenințare.
Părea un început.
