Cu mâini tremurânde, l-a deschis.
Înăuntru era o scrisoare.
Și o fotografie veche.
O fotografie cu o fetiță de șapte ani pe umerii tatălui ei.
Ioana și-a dus mâna la gură.
— Nu mai văzusem poza asta de peste douăzeci de ani…
Am intrat în casă și ne-am așezat la masa din bucătărie.
Ea a început să citească.
Scrisoarea era simplă.
Tatăl ei scria că fusese diagnosticat cu o boală gravă și că medicii nu îi mai dădeau mult timp.
Recunoștea că făcuse greșeli.
Că plecase.
Că ratase cele mai importante momente din viața fiicei sale.
Dar mai scria ceva.
În ultimii cincisprezece ani urmărea de la distanță fiecare realizare a ei.
Afla despre promovările ei.
Despre căsătoria noastră.
Despre nașterea copiilor noștri.
Despre tot.
Fără să intervină vreodată.
La finalul scrisorii era un singur paragraf.
„Nu îți cer să mă ierți.
Nu îți cer să mă cauți.
Am vrut doar să plec din lumea aceasta știind că există cineva care te-a iubit suficient încât să fie prezent în fiecare zi în care eu am lipsit.
Florile nu sunt pentru tine.
Sunt pentru omul care a fost acolo când eu nu am fost.”
Ioana nu a mai putut continua.
A început să plângă.
Nu zgomotos.
Nu dramatic.
Ci cu acea tristețe tăcută care vine după mulți ani de răni ascunse.
Am luat-o de mână.
— Nu trebuie să citești tot acum.
Ea a clătinat din cap.
— Nu plâng pentru el.
— Atunci pentru ce?
A privit florile de pe verandă prin geamul bucătăriei.
— Pentru că am așteptat toată copilăria să-mi spună măcar o dată că îi pare rău.
În seara aceea am aflat, printr-un număr de telefon lăsat în scrisoare, că tatăl ei era internat într-un centru medical din Brașov.
A doua zi am plecat împreună.
Drumul a fost aproape complet tăcut.
Când am ajuns, un medic ne-a condus într-un salon mic.
Bărbatul din pat părea mult mai bătrân decât în fotografie.
