Slab.
Fragil.
Obosit.
Dar când a văzut-o pe Ioana, ochii i s-au luminat.
— Bună, puiule…
Așa îi spusese când era mică.
Ioana a încremenit.
Timp de câteva secunde nimeni nu a vorbit.
Apoi el a început să plângă.
— Îmi pare rău.
Doar atât.
Două cuvinte.
Dar păreau să poarte în ele o viață întreagă.
Ioana s-a apropiat.
Nu l-a îmbrățișat.
Nu imediat.
S-a așezat pe scaunul de lângă pat și a început să-i pună întrebări.
Despre trecut.
Despre motive.
Despre tot ce nu avusese niciodată ocazia să afle.
Au vorbit ore întregi.
Nu toate răspunsurile au fost suficiente.
Nu toate rănile s-au vindecat.
Dar ceva s-a schimbat.
Înainte să plecăm, bătrânul s-a uitat spre mine.
