— Ești un om norocos.
Am zâmbit.
— Știu.
El a clătinat din cap.
— Nu. Eu sunt norocos. Pentru că fiica mea a avut pe cineva care a rămas.
Câteva săptămâni mai târziu, a murit.
Dar la înmormântare, Ioana nu a mai plâns ca un copil abandonat.
A plâns ca o fiică care primise, în sfârșit, răspunsurile pe care le așteptase o viață.
Iar când ne-am întors acasă, cele o sută de trandafiri încă umpleau casa cu parfum.
Și de fiecare dată când treceam pe lângă ei, îmi aminteam că uneori cel mai valoros „mulțumesc” vine după ani întregi de tăcere.
