Clara nu a răspuns imediat.
S-a uitat spre scenă.
Spre fetița pe care o judecase cu doar câteva minute înainte.
Și pentru prima dată a simțit rușine.
Adevărată rușine.
În acea zi, Ana a plecat acasă cu o diplomă, o bursă și o amintire pe care nu avea să o uite niciodată.
Iar bunica Elena a mers tot drumul spre casă cu capul sus.
Pentru că în sfârșit cineva văzuse ceea ce ea știa de ani întregi:
Cea mai mare bogăție a nepoatei sale nu era rochia pe care o purta.
Era sufletul ei.
