Alexandru s-a ridicat imediat de pe scaun.
— Despre ce vorbești, mamă?
Doamna Maria și-a dus mâna tremurândă la ochi.
Pentru prima dată după multe săptămâni, nu mai părea doar un om bolnav.
Părea speriată.
Ana s-a apropiat încet de pat.
— Dacă nu vreți să spuneți, nu trebuie, a zis calm. Dar uneori durerea pe care o ascundem prea mult începe să iasă altfel.
Femeia a închis ochii câteva secunde.
Când i-a deschis din nou, lacrimile îi curgeau deja pe obraji.
— Acum două luni… am aflat că sora mea are cancer.
Alexandru a rămas fără glas.
— Ce?
— Doctorii i-au dat foarte puțin timp… a continuat ea cu voce frântă. Și n-am spus nimănui.
— De ce ai ascuns asta?!
Doamna Maria a început să plângă în liniște.
— Pentru că tu aveai deja prea multe probleme… și nu voiam să-ți mai dau încă una.
Alexandru și-a trecut mâna peste față.
Nu-i venea să creadă.
În toate săptămânile acelea:
