Tata rigid, încercând să pară important.
Bianca într-o rochie albă mulată, cu un pahar de prosecco în mână, râzând exagerat lângă Andrei.
Iar în centru, judecătorul Victor Ionescu. Păr cărunt, privire tăioasă, unul dintre cei mai respectați magistrați din România.
Bianca m-a văzut prima.
Zâmbetul i-a dispărut instant.
Fața i s-a schimbat din surpriză în groază în mai puțin de trei secunde.
— Ce cauți aici? — a spus prea tare.
Tot salonul a amuțit.
Judecătorul Munteanu a răspuns înaintea mea:
— A venit cu mine.
Victor Ionescu s-a întors.
Mai întâi l-a văzut pe Munteanu și a zâmbit.
— Alexandru, în sfârșit ai ajuns.
Apoi ochii lui s-au oprit asupra mea.
A rămas nemișcat.
După care a venit direct spre mine, cu o expresie de recunoaștere imediată.
— Doamna judecător Salazar — a spus, întinzând mâna. Ce bucurie să vă revăd.
Liniștea a devenit totală.
I-am strâns mâna.
— Plăcerea e de partea mea, domnule judecător.
În spatele meu s-a auzit ceva spart.
Paharul Biancăi căzuse pe podea.
Toți au rămas nemișcați.
Până și ospătarii se opriseră.
Bianca se uita când la mine, când la Victor Ionescu, ca și cum încerca să înțeleagă ce se întâmplă și de ce lumea importantă din jurul ei mă privea cu respect.
Mama a fost prima care a vorbit.
— Voi… vă cunoașteți?
Victor Ionescu s-a întors spre ea, calm.
— Desigur. Doamna judecător Elena Salazar este unul dintre cei mai apreciați magistrați ai noii generații. Am citit mai multe dintre hotărârile dumneaei. Sunt excelente.
Mama a clipit des.
Tata și-a dres glasul.
— Elena nu ne-a spus niciodată…
Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mai am nevoie să explic nimic.
Nu mai aveam nevoie să mă apăr.
Adevărul stătea singur în mijlocul sălii.
Victor Ionescu a continuat:
— Acum câteva luni am discutat chiar despre o reformă importantă în sistem. Elena a avut una dintre cele mai clare și echilibrate opinii din toată sala.
Bianca devenise palidă.
Andrei se uita la mine complet surprins.
— Tu… ești judecător la Curtea de Apel? a întrebat el.
— Da.
Atât.
Doar un cuvânt.
Dar acel cuvânt a făcut mai mult decât toate încercările mele din ultimii douăzeci de ani.
Bianca a încercat să râdă forțat.
— Elena e mai… modestă. Nu prea vorbește despre ea.
Judecătorul Munteanu a zâmbit ușor.
— Oamenii cu adevărat valoroși rareori simt nevoia să se laude.
Replica a căzut greu.
Am văzut cum tata își pleacă privirea.
Cum mama își frământă mâinile.
Cum Bianca își pierde controlul asupra imaginii perfecte pe care încercase s-o construiască.
Seara a continuat ciudat.
Oamenii veneau la masa mea să mă salute.
Avocați.
Magistrați.
Profesori de drept.
Unii îmi cunoșteau numele. Alții îmi citiseră deciziile. Un bărbat chiar mi-a spus că fiica lui voia să dea la Drept după ce citise un interviu cu mine.
Bianca stătea câțiva metri mai încolo și privea totul cu un zâmbet înțepenit.
Pentru prima dată în viață, nu ea era centrul atenției.
Și nu suporta asta.
