La un moment dat, mama m-a tras discret deoparte.
— De ce nu ne-ai spus toate astea?
Am simțit un nod în gât.
Nu de emoție.
De oboseală.
— Pentru că niciodată nu v-a interesat.
Mama a deschis gura, dar n-a găsit nimic de spus.
Tata a venit și el lângă noi.
— Noi am fost mereu mândri de tine.
Am zâmbit trist.
— Nu. Ați fost mereu mândri de cine credeați că o să vă facă bine în poze.
N-au răspuns.
Pentru că era adevărat.
Mai târziu, Andrei s-a apropiat de mine.
— Sincer… nu înțeleg de ce Bianca a spus că nu te descurci în astfel de medii.
L-am privit calm.
— Bianca spune multe lucruri când îi e frică să nu piardă atenția.
A rămas tăcut câteva secunde.
— Îmi pare rău.
— Nu e vina ta.
Dar undeva, în adâncul meu, simțeam că pentru prima dată cineva din lumea ei vedea adevărul.
Nu femeia „prea rece”.
Nu sora „ciudată”.
Nu „dezamăgirea”.
Ci omul care muncise singur pentru fiecare pas.
Când cina se apropia de final, Victor Ionescu a ridicat un pahar.
— Aș vrea să spun câteva cuvinte.
Sala a tăcut imediat.
— În seara asta celebrăm o familie nouă. Dar eu cred că e important să recunoaștem și oamenii care aduc onoare prin muncă, disciplină și caracter.
S-a uitat direct la mine.
— România are nevoie de magistrați ca Elena Salazar. Oameni care nu caută aplauze, dar care schimbă vieți prin ceea ce fac.
Mi s-au umezit ochii.
Nu pentru că aveam nevoie de validarea lui.
Ci pentru că, după atâția ani, cineva spusese cu voce tare ceea ce eu încercasem mereu să demonstrez în liniște.
Sala a aplaudat.
Inclusiv Andrei.
Inclusiv unii dintre invitații Biancăi.
Bianca însă stătea nemișcată.
Cu ochii în paharul gol.
Când am plecat, mama m-a prins de braț la ieșire.
— Elena…
M-am oprit.
Avea lacrimi în ochi.
