În fiecare săptămână îi vizita.
Le ducea jucării.
Haine.
Prăjituri.
Și timp.
Mai ales timp.
Într-o zi, Rareș a întrebat-o:
— Te mai întorci?
Ana a simțit că îi fug lacrimile.
— Da.
— Sigur?
— Sigur.
— Toți spun că se întorc.
Acolo, în biroul centrului, Ana aproape a plâns.
Pentru că în spatele acelor cuvinte era mai multă suferință decât ar trebui să ducă un copil.
După aproape un an, adopția a fost aprobată.
În ziua în care au intrat pentru prima dată în noua casă, Rareș nu vorbea.
Doar privea.
Patul lui.
Biroul.
Dulapul.
Jucăriile.
Andrei, care începuse deja să meargă, râdea și alerga prin cameră.
— Toate astea sunt ale noastre? întrebă Rareș.
— Da, spuse Ana.
Băiatul rămase tăcut câteva secunde.
Apoi întrebă încet:
— Și nu trebuie să plecăm mâine?
Ana simți că i se rupe inima.
— Nu.
— Nici poimâine?
— Niciodată.
Rareș începu să plângă.
Pentru prima dată de când îl cunoscuse.
Nu de foame.
Nu de frică.
Ci de ușurare.
Apoi puse întrebarea care a făcut-o pe Ana să lăcrimeze.
— Atunci nu mai trebuie să dorm cu Andrei în brațe ca să nu îi fie frig?
Ana l-a îmbrățișat strâns.
— Nu, puiule.
— Nici să mă trezesc noaptea să văd dacă respiră?
— Nu.
— Nici să caut mâncare?
— Nu.
Băiatul și-a lipit fruntea de umărul ei.
Și a început să plângă în hohote.
Toți anii în care fusese nevoit să fie adult la șase ani ieșeau acum la suprafață.
Anii au trecut.
Rareș a început fotbalul.
Apoi ciclismul.
Andrei a crescut vesel și curios.
Casa s-a umplut de râsete.
De teme.
