Satul tăcut.
— Tată…
— Mmm?
— De ce nu m-ai dat niciodată?
El s-a uitat la ea simplu.
Ca și cum întrebarea n-avea sens.
— Unde să te dau, măi fată?
Ea a zâmbit printre lacrimi.
Gheorghe a mai spus:
— Tu erai de-a mea.
Atât.
Dar în vorbele astea încăpeau o viață.
Foamea.
Iernile.
Frica.
Nopțile nedormite.
Toate.
Fata i-a luat mâna.
Aceeași mână care o ținuse pe uliță când învăța să meargă.
— Dacă nu erai tu… n-ajungeam nimic.
Gheorghe a clătinat din cap.
— Ba ajungeai.
Erai încăpățânată de mică.
Au râs amândoi.
Iar râsul acela avea în el ani întregi.
