— Tată… am reușit.
Gheorghe a ridicat ochii.
A privit-o lung.
Parcă încerca să împace copilul de altădată cu femeia din fața lui.
— Ce-ai ajuns, măi?
Advertisements
Ea a zâmbit.
Și a strâns dosarul la piept.
— Avocat.
Gheorghe a rămas tăcut.
A dat doar din cap.
Privirea i-a căzut în pământ.
Nu pentru că nu știa ce să spună.
Ci pentru că uneori mândria e prea mare pentru cuvinte.
Seara au stat pe bancă.
La fel ca altădată.
Vântul mișca frunzele.
Drumul era gol.
